Am terminat si clasa a 8a. Din toamna urmeaza liceul. Privind inapoi realizez ca am avut parte de tot felul de intamplari mai mult sau mai putin haioase. Am avut parte de o gasca minunata. Noi eram pustanii “crizati” ai orasului… acum s-a cam dus… Motivele sunt necunoscute! Impreuna am petrecut multe ore uitand de lume la faimoasa “pietricica”! So… o luam fiecare pe alt drum… cam nasol, dar asa e viata [cruda si rea]!
Dar cine isi va mai aminti de toate astea cand vor intalni pe altii…
Am avut parte de cateva “iubiri” neimpartasite… am suferit… (dupa unele inca sufar…)! Au fost asa-zise etape spre maturizare in care am cunoscut persoane extraordinare desi nu ma asteptam! Cu unii am ramas prietena … nu mi-a fost usor si nu imi este usor sa fiu prietena apropiata cu ei… dar daca m-as indeparta m-ar durea si mai tare! Este acolo un anume om care imi va ramane vesnic in suflet! Este persoana in fata careia plang fara sa imi pese k se intinde rimelul… in fata careia pot sa apar nemachiata si cu un sac pe mine ca va sti sa imi spuna ca nu arata asa de rau. Este genul de prieten in care am avut, am si probabil voi avea incredere deplina indiferent de obstacolele ce s’au pus si poate se vor mai pune in calea prieteniei noastre!
Mai exista genul de persoana la care am tinut din toata inima si si’a batut jok [pkt k exista astfel de persoane]!
Si mai sunt persoanele pe care nu am avut inca ocazia sa le cunosc personal, dar care sunt extraordinare prin simplul fapt ca sunt acolo pe mess cu o vorba buna! Insa cand ei nu sunt pe mess trebuie sa ma resemnez cu cei care sunt aici aproape!
Dar atunci cand esti intr-o dupa-amiaza calduroasa si vrei sa iesi afara, sa te intalnesti cu cineva, niciunul din ei nu iti sta la dispozitie! Unii pentru ca nu au chef… altii pentru ca nu le pasa… sau pur si simplu te ignora cum au facut-o si pana acum!
Si cateodata stau si ma gandesc daca mai are rost sa continui toate aceste relatii dintre noi… In principiu ne folosim unii de altii! Si te mai intrebi cand poti sa te bazezi pe cineva.
In urma raman doar pozele, menite sa aminteasca de ceea ce a fost o data! Desi cand stau si am uit la unele poze ma umfla plansul, stiu ca ele pastreaza prin imaginea ce o prezinta amintirea vie a momentelor spectaculoase din viata mea. Fie ca ele imi arata o anume data, sau anumite persoane, momente din viata noastra de gasca sau ma reprezinta pe mine, TOATE AU FOST FACUTE CU UN SCOP!
Desi fara legatura fiecare poza a avut un rost bine definit! 
Deci azi incerc sa mai scriu cate ceva; ceva din viata mea care zic eu ati patit-o cativa dintre voi. Asa… de obicei despartierea e grea…foarte grea! Insa cum e cu renuntarea? Dupa o despartire de obicei se renunta la lucrurile care va aduc aminte de acea persoana [nu trebuie sa fie neaparat vorba de iubire, daca rupi o prietenie cam tot o despartire se cheama... doar rupi legaturile cu o persoana draga nu?]. Insa cam ce se intampla cand la mijloc nu a fost nici o despartire? Cand la mijloc a fost doar o frumoasa prietenie si inca e pe care nu vrei s-o pierzi si tutusi e mai bine sa racesti relatia respectiva? Cum e cand realizezi un lucru gen: “wow… mi-am irosit atat amar de vreme doar ca sa imi dau seama ca ei bine relatia nu duce nicaieri”. Ah acum depinde la care relatie te gandesti, daca cea pe care ti’o doreai tu sau cea pe care deja o aveti. La inceput desigur, se plange…adormi plangand te trezesti plangand, visezi urat si ti se pare ca e sfarsitul lumii. Vine partea cand trebuie sa-i stergi numarul, sa stergi sau sa ascunzi bine bine de tot pozele si in final sa te abtii sa ii vorbesti cum o faceai, sa te abtii din impulsul “oh doamne uite-l! Ma duc pana la el sa il salut!” deoarece oricum asta nu te va mai ajuta pe viitor! Ah…insa apoi apar regretele: “oare de ce nu am mai incercat? oare de ce nu am putut sa fac aia…de ce nu am slabit si eu putin presiunea”. [presiune care nu exista decat intr-un mod fictiv, facandu-te pe tine sa te autoinvinuiesti. Cand crezi ca in sfarsit...gata dom'me dezi..pac pac incep o alta viata apare iar un motiv sa mai dai o sansa. De Ce? Pt. k ai uitat sa renunti si ai ajuns sa ai o dependenta sufleteasca! Orgoliu ca TU puteai te face la fel de sensibil la obiceiurile proaste care se repeta. DAR...atunci cand iubesti? ATUNCI cand ai ajuns s tii atat de mult la persoana aia care trebuie lasata undeva in spate ce faci? Nimic... cam asta e...stai, plangi speri ca vei avea inca o sansa chiar daca el/ea ti-a dat de inteles destul de clar ca nu vrea nimic cu tine. Ei atunci e cel mai greu sa renunti. Cum poti tu sa stergi numaru' de telefon? Daca se razgandeste si totusi te suna? Daca pozele alea numai ai de unde sa le iei apoi? Daca gresesti racind relatia? Si ramai asa in pom...gandindu-te...schitand prietenilor, deja satui de tine, cate un zambet fals si lasand cate o lacrima sa iti mai ude obrazul! Si nu o sa renunti niciodata complet, undeva o sa mai fie o poza, un mesaj, o umbra de regret. Si iti vei aduce aminte fiecare clipa petrecuta impreuna, fiecare refuz, fiecare discutie, fiecare melodie... Asta pana cand? Pana apare altcineva [desi pana nu renunti e imposibil pt. ca el/ea este idealul absolut] sau pana faci ceva nebunesc, ceva ce o sa regreti apoi sau ce nu vei apuca sa regreti! 
